În ținutul zorilor divine,
Un Luceafăr, mândru, vine.
Dirijor în straie de lumină,
Așteaptă-n colț, după cortină.

Orchestra, cu-ale ei lăute,
Stă gata, în șezut, s-asculte.
Dar, iată… urcă pe-ale nemuririi trepte
Luceafărul cu gânduri înțelepte.

Și cu focul din privire
Începea ca să răzlețe
Mii de sunete-ndrăznețe,
Auzite în finețe.

Și cântând de-o veșnicie,
Trecură-n alta, făr’ să știe,
Dar aici urma să fie
Carul plin de nebunie.

Dă semnalul de-ncheiere
Și se-opresc, ușor, în glorii.
Toată sala, în nemurire,
Aplauda în nebunie.

Și de-atâta gălăgie
Se cutremurară totul.
Și s-a dat, de bucurie,
Vestea ce-nveseli locul.

…

Apucându-se de lucru,
A creat întâi lumina,
Apoi cerul și pământul,
Stele, soarele și luna.

Glasul Lui când răsunară
Se-auzi un viu trosnet,
Dar Se odihni în seară,
Ca să cugete-un moment.

Pentru cine toate-acestea?
„Hai să fac o conferință.”
Și ducându-se-n lumină,
Îi strigă pe toți să vină.

Când ajunseră cu totul,
El anunță cu iubire
Că-i finalizat Pământul,
Ce-i dat omului să-l țină.

…

Cum să dai în stăpânire
Un așa pământ măreț?
Se-ntrebă cu îndârjire
Cel ce-avea un scris citeț.

Eu, de-atâta timp, lucrat-am
În a Tale-mpărății;
Unde e acum răsplata,
Locul unde-oi stăpâni-o?

Și-ncepu, ca-ntr-o poveste,
A se război în cer,
Dirijorul cu-a Lui cete
Și cu îngerii, ce-s mii.

Dar, văzându-și nebunia,
Încercă să-și schimbe planul:
„Prea târziu!”, strigă mulțimea,
„N-avem loc pentru un altul."

Între timp, crea-Se omul,
Ce dă numele la toate;
Îl vedea acum pe Domnul
Ce din ceruri Se socoate.

Și-n vorba lui vicleană
Înșelă chiar și pe om:
„Poruncit-a El vreodată
Să nu mănânci din pom?”

O, în cruda amăgire
Se ascunde-acuma omul,
Dar îndată se dă de știre
Ce s-a-ntâmplat la pomul.

Se coboară-atunci Divinul
Și rosti o judecată:
„Să-și bea de-acum veninul
Șarpele cu coada lată.”