Din puzderia de stele
Ce ochiul le cuprinde
Luceafărul se desprinde
Cu strălucirea sa.

El e stăpânul lor
Cea mai frumoasă stea
Supușii i se închină
Cu slaba lor lumină.

Luceafărul îi împărat
Cere supușilor săi
Pe boltă fiecare stea
Să dea lumină câtă vrea.

Stelele ce au ars
De prea multă iubire
Se sting încetișor
Și mor.

Altele crezând
Că dragostea le așteaptă
Cad spre pământ
Dar nu ajung niciodată.

Doar Luceafărul întârzie
Până aproape de ziuă
Ca iubita să îl vadă
Toată noaptea întreagă.