Pe albia impenetrabilã
şi sinuoasã
a vremii,
vãluresc, vãluresc visele mele.

Clopotul inimii de bronz
încearcã în zadar
sã le readucã
în vechea lor matcã.

Se duc, se duc,
şi corul lor se stinge-n zare:
„Cântãm, cântãm cerul, cerul, cerul!
Slãvim, slăvim, preaslãvim Misterul!
Dar unde ne e, unde ne e izvorul?
Spre el, spre el, sã ne mâne dorul!...”

Singurã mã regãsesc pe ţãrm,
iar zãrile largi, dragile mele zãri,
mã privesc cu ochii viselor
pierdute...