Streşini somnoroase
privesc spre zorii roşiatici.

Clipesc
din ochii mari,
miraţi,
iar din cuiburile lor
zboarã în stol
visele
adãpostite în timpul nopţii.

Şi toate iau chip
de fluturi,
de pãsãri,
de curcubeie
şi de fete-morgane.

Se-mprãştie toate prin lume:
prin flori, prin poezie, prin inimi.

Doar unul din ele,
un vis de poet,
orbit de lumina
care inundã pãmântul,
ca pe-o arcã în derivã,
se-agaţã de-o razã cântând:
„Mângâie-mã şi pe mine, soare,
Mãcar cu o panã de phoenix,
Mãcar cu o aripã de floare,
Mãcar cu-o ramurã de tamarix,
Sã scape ruga mea de grelele zãvoare!
Mângâie-mã şi pe mine, soare!”