Pe lângă copacii veșnic morți
Trece-un om ce-i urăște pe toți.
Merge pe-un drum pustiu de molid,
Când în față apare cinstit
Un corb.

"Un' te duci, tânăr fecior?"
"Cu fiica morții să mă-nsor."
"Fix pe ea ți-au picat ochii?"
"Tot văd mai bine decât orbii."
Și-a pornit din nou la drum.

Corbul după el, în urmă lasă scrum,
Printre crengi plăpânde, el, el zboară tun,
Iar pe june-l prinde așezat sub prun,
Citind liniștit și cu-o pipă de tutun
La buze.

"Bine, lasă-mă așa, dar măcar cere-ți scuze."
"Dedicația ta începe să m-amuze."
"Nu-nțelegi, ai ochi de candelabru,
Cum să faci ceva așa macabru?

Știu c-acuma nu te simți în viață,
Știu că în piept zici c-ai numai gheață,
Dar nu trebuie să-i dai morții un inel,
Când până și-un corb ca mine poate fi un porumbel."

"Prost mai ești, ba chiar ți-ai uitat propriul trecut!
Acum mulți mulți ani tu deja m-ai cunoscut,
Erai iubăreț și eu copil,
Chiar tu mi-ai aprins la inimă fitil!

Și-ai văzut acelor oameni câte le-am dat,
M-ai împins să continui, și asta ai uitat!
Din cauza ta îți zic aste vorbe nebune,
Căci eu sunt un trup... Iar tu mi-erai suflet."