Frumos grăia cândva poetul,
Și ce-a rămas acum din el
Privește-n gol, și epitetul,
Iar incultura-i un flagel.

Își cer copacii înapoi
Dreptul de-a fi stăpâni pe cărți,
Și foile-au iscat război,
Dorind, în taină, a fi hărți.

Cuvintele-s contrariate,
Neînțelegând ce s-a întâmplat,
Iar titlurile-s radiate
De un sistem manipulat.

Se vând idei pe bani mărunți,
Și gândul moare cenzurat,
Sub girul unor false frunți,
Adevărul e îngropat.

Se scriu tăceri în loc de glas,
Și literele cer iertare,
Că n-au putut, în al lor pas,
Să spună tot ce încă doare.

Dar oare cine mai adună
Din cioburi sensul risipit,
Când mintea-n sine se răzbună,
Iar gândul zace obosit?

Iar peste tot ce s-a pierdut
Va crește rece, neștiut,
Nu șoaptă, nu cuvânt, nu drum —
Ci veacul nou de după „acum”.