Mi-au erupt colțuri pe față
mă sufoca respirația;
ce nu mai avea gât de care să se prindă.

Oamenii
nu acceptă ideea de ființă altoită,
deși în pașii lor se aude zgomot
de eprubetă spartă.

Muți privirea câinește
prin mine;
prin imagini coșcovite;
ai trimis reflexia la polizat
cu unghiile,
până vin mostrele de la fierar
spui să trag cu mătura pe podea
să nu se nască
din coji de portocale
și firmituri de pâine,
primăvara.

Sătulă de jazzul umbrei tale
și sarmale cât nuca
ma cobor cu lumânarea in beciul oaselor
să-mi așez malformația
sub o doză de flori de maci.

Camuflez
acest Quasimodo feminin
la țigară cu vecinii
fixez în nicotină
imperfecțiunile.

Și râd...
râd copilărește.