Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.

A fost creat greșit —
o sirenă din adânc
și un înger condamnat să nu mai
simtă.

S-au găsit acolo unde normele nu
ajung,
unde dorul e mai vechi decât
păcatul,
iar Dumnezeu — doar o tăcere care
observă.

Dar Dumnezeu a văzut.

Și, ca pedeapsă,
a adunat toate durerile lumii
și le-a așezat în carnea destinului lui.

„Dacă tu nu suferi,
va suferi el pentru tine.”

Când s-a născut,
cerul s-a închis.
Marea l-a respins.

Avea o singură aripă
și niciun adânc în el.

Prea puțin pentru zbor.
Prea străin pentru ape.

Era o neînțelegere între lumi,
o rană care respira.

Plânsul lui nu era sunet —
era greutatea existenței
copleșind totul în jur.

Și atunci îngerul a simțit.
Pentru prima dată.

Nu milă.
Nu iubire.
Ci durerea cumplită
întoarsă împotriva lui.

Și-a smuls aripa
fără strigăt,

i-a dat-o copilului.

„Zboară.”

Și cerul l-a recunoscut și l-a primit.

Dar îngerul, rămas pe jumătate,
a căzut.

Lung.
Tăcut.
Inevitabil.

Pământul nu l-a salvat.
Și a murit.

Sirena, rămasă fără cântec,
a coborât în adânc
ca să dispară.

Marea a închis-o
ca pe o vină nerostită.

Dumnezeu a privit.

Și, pentru prima dată,
nu a judecat.

A regretat.

Din acea zi,
nu a mai atins destinele îngerilor,
nu a mai pedepsit iubirile imposibile.

A lăsat lumea
să doară singură.

Iar copilul dintre cer și abis
a rămas prima și ultima greșeală
pe care Dumnezeu n-a mai îndrăznit
să o repete.