Continentele se mișcă și
se luptă doar fiindcă așa le
vedem noi,
dornici mereu să alergăm și
să ne batem,
adesea fără să bănuim nici
măcar un schelet în mersul
plictiselii mondiale.

Mergem permanent înainte și
nu ne mai putem întoarce; pașii
nu stau pe loc nici dacă tot
aruncăm cu săgeți, flori, rachete,
manuscrise sau praf în ochi
spre colegii de suferință,
care nici ei nu se vor putea opri
niciodată în loc.

Muzica nu lipsește din scandalul veșnic;
a luat fiecare partea lui, apoi și-a făcut haine
pentru durerea de cap crepusculară și
pentru nunțile cu lună plină care, de fapt,
nu vor sosi vreodată,
fiind nevoie de cât mai multă hârtie scrisă
și săli de spectacol fără niciun loc liber
pentru a atenua șocul.

Este nevoie să avem la îndemână
un Dumnezeu
sau chiar mai mulți.
Să mirosim absolutul ăla care trebuia să
vină acum mult timp,
în timp ce merge fiecare pe drumul lui
și ascultă muzica fătată de
pașii care nici nu se prefac că
ascultă de noi.

... De ce am avea nevoie de o melodie de fundal?
Mergem fără să ne oprim spre ceva care
parcă seamănă cu vreo legendă veșnic
obosită,
care nu mai poate minți nici prin icoane,
incapabilă să-i oblige pe oameni să-și
amestece ADN-ul cu cerneala ce se
scurge din cărțile cu care se plimbă
în buzunar.