Cel care vede cu un pas mai departe
învață primul lecția:
tăcerea nu e pace,
e camuflaj.

Cuvintele mele au muchii,
nu se potrivesc în gurile rotunde
ale consensului.
Așa că le țin strânse,
ca pe un obiect interzis
într-o lume alergică la sens.

Majoritatea nu ascultă —
reacționează.
Nu înțelege —
se apără.
Iar adevărul, când nu cere voie,
este considerat un atac.

De aceea gândirea se face în șoaptă,
ca un foc mic sub zăpadă,
suficient de viu
cât să nu moară,
destul de ascuns
cât să nu fie stins.

Nu pentru că ar greși,
ci pentru că ar răni
fragilitatea confortului,
ordinea construită din repetiție,
religia lucrurilor „așa cum sunt”.

Cel ce gândește diferit nu tace din frică,
ci din luciditate:
știe că nu poți trezi o mulțime
care doarme cu ochii deschiși
fără să fii acuzat
că țipi.

Așa că tace.
Rece.
Vertical.
Ca un protest care refuză spectacolul.
Și așteaptă —
nu aprobarea,
ci momentul în care tăcerea însăși
va deveni imposibil de ignorat.