Eram două suflete pereche
sau poate doar eu
inventând din tăcere
o fraternitate care nu respira.

Te-aș fi purtat dincolo de nori,
nu din iubire,
ci dintr-o loialitate fără martori
care se credea lege.

Pentru tine
eram doar o întâmplare care a crezut în ea însăși.

Război n-a fost.
Un război cere două voințe.
Eu am rămas singur.
Împotriva lipsei tale de formă.

Îți vorbeam despre „noi”
ca despre un lucru deja închis,
iar tu răspundeai
ca și cum nu fusese deschis niciodată.

Am dat vise, ani, promisiuni —
pe presupunerea că „frate”
arde la fel în amândoi.

Mi-aș fi dorit să mă vinzi.
Chiar pe mai puțin de treizeci de arginți.
Măcar ar fi fost dovadă că exist.

Dar nici atât.

Timpul nu judecă.
Doar dezbracă minciuna
până rămâne osul adevărului.

În mine a bătut o inimă
care te purta ca pe un nume.

În tine
eu nu eram lumină, nici întuneric —
doar o absență care nu deranja.

Iar când vei înțelege,
nu va mai fi nimeni acolo
să mai spună ceva.

Doar liniștea rece a recunoașterii:

că unele absențe nu dor…
ci definesc.