Se mai naște ocazional din câte-un nor un polițist
C-un nimb tras peste cap ca o cască de înot
Și-și înfige imediat cârligele din vârful ghearelor în cauciucul cerului
Și-l patrulează-n tropote.

Acum e noapte.
Cerul e senin.
Mărunte, se văd găurile de aer înfipte cu un ac în sfera neagră de carton
De cel ce ne colecționează.

Îmi văd fermoarul ce-mi despică ființa-n două,
Îi simt colții nichelați ce-mi ciupesc carnea.
Simt vibrația sângelui ce-ncearcă să străbată granița metalică
Și artificiile-n care se sparge de zid.

Apuc capătul de sus al fermoarulu
Și, cu riscul de-al știrbi, îl trag.
Devin o gură imensă, verticală, ticsită de spini încolțiți din carnea buzei,
Mă casc enorm, de-mi pocnește mandibula,
Iar organele-mi atârnă spânzurate de mațe.
Sângele-mi plonjează sugrumat într-un scuipat
Și se sparge de podea și se-ntinde pe spate, pe tot spatele, pe toată podeaua.

Prinsă cu coada-i lungă de tapițeria mea,
Înfiptă-n mine cu rădăcini cârlionțate,
O muscă clocită din pata de cerneală ce-a curs accidental din stiloul lui Dumnezeu atunci când m-a scris
Țâșnește ca din tanc
Și-și despăturește aripile până la capacitatea lor maximă,
Până ajung cât două autobuze,
Până mătură cu marginile pereții încăperii.
Zboară spasmodic,
Trăgându-mă, târându-mă după ea, de-mi pliază invers coloana
Si-mi pocnesc vertebrele ca bomboanele efervescente-n gură.

Musca se zbate răstit.
Musca are o greutate catastrofală ce răstoarnă orbita sistemului solar;
Musca propune teoria muscocentristă și e acceptată imediat ca adevăr.

Corpu’-mi, cu oasele pulverizate-n sare,
Își flutură cele două jumătăți și-ncearcă s-o plesnească,
Dar e departe.
Prea departe.

Devin mic, un copil născut prematur din apă
Și pereții iau forma mâinilor mamei mele, mă apucă, încearcă să mă ridice,
I se ard palmele în locurile prin care mă scurg pe podea, picur fără contur printre degetele mamei mele
Și sfârâi în sângele-mi încins.