Noaptea,
sub pleoape închise,
pipăi gara din care a plecat trenul —
tânăra pierdută-n ambalajul lucios de ciocolată
în care i se reflectă inima nenăscută.

Vărs fosforescența minții
pe asfaltul care fermentează-n smoală;
întrebări.

Plouă vâscos,
în bălți
se multiplică irizant,
fragmentat, regretul.

Ametistul pătrunde
prin retina închisă — infect,
împărțindu-mă în două jumătăți.

Prin stroboscoape,
himere
cu o foame inventată
mușcă din mine.

Centrifuga orașului stoarce
până în oase —
trecutul inexorabil.

Glasul meu scâncește
cu trupul altcuiva:
„Ajutor!”

Străzi deschise chirurgical
mă târăsc prin umbre
lăsate cândva la uscat.

Ambulanța resuscitează
în girofar
lacrima trenului,
combustia.

Oamenii calcă pe răni nepansate,
tatuează pe organe
inanitatea.

Eu urlu —
animal vechi —
un atavism în scleroză,
la o lună plină
în alte nopți.

Cobaiul bătrâneții —
medicii m-au multiplicat
în prea mulți „eu”,
fără domiciliu în mine.

Unde-i clona,
tinerei pierdute-n staniol ?