Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți,
îngerii poartă cămăși de forță,
aripile lor — legate,
și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis.
Sub ei, demonii nu mai ard.
Poartă costume de firmă, impecabile,
cu noduri de cravată strânse ca jurăminte fără ieșire,
orchestrând apocalipse cu termene de livrare.
Cerul nu mai e cer.
A devenit iadul cel nou: curat și tăios.
Iar iadul…
s-a preschimbat într-un Valhalla renăscut,
unde sufletele beau din cupe de foc
și își amintesc războaie care nu s-au purtat niciodată.
Dumnezeu a fost izgonit
ca o idee devenită inutilă într-o ordine care s-a uitat pe sine.
A căzut fără zgomot,
într-un ocean în care atlanții dormeau deja.
Și totuși, a fost găsit.
Nu de îngeri,
nu de demoni,
ci de un copil de humă din versurile mele —
cu palmele pline de alge și privirea care acceptă imposibilul.
L-a ridicat ca pe ultima relicvă a creației,
i-a pansat căderea fără cuvinte,
i-a dat un alt nume:
nu „Stăpân”, nu „Judecător”,
ci doar: „Supraviețuitor”.
Și lumea a rămas suspendată
între două forme atroce de delir:
aripi imobilizate
și sacouri perfecte,
iar sensul —
nu a mai avut unde să se întâmple.