Sonetul strigă apriga-i poruncă
Sfărmând pereții, intră în odaie...
E ceasu-acel al unui foc de paie
Cutreieri munți, cobori uitat în luncă.

Și timpu-acest de-o clipă numai rai e.
Apoi spre-a tale Vremea te aruncă,
Rostește vorbe acre despre muncă,
De pâine de lăcașul și de straie.

E o bătrână necruțată,-n robă
Și-i se supun și multul și infimul
În ticăitul spart ce-l ține-n tobă.

Iar cel din urmă ori în toate primul
Se trec pe rând prin infernala probă
Doar până-i cruță,-n fine, țintirimul.