|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
agonia ![]()
■ alter ego Contact |
Comentariile membrilor
Vizionări: 4
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2026-04-01 | |
Răsăritul încă nu s-a decis:
își ține lumina în buzunare. Pescărușii – gânduri albe - desfac cerul ca pe o rană veche și scot luna, rotundă, rece, cu gust metalic, o ascund într-o epavă care își mișcă cu greu oasele ce scârțâie. (Ce-o fi în mintea ei? Își amintește oare că a fost cândva copac?) Marea se umflă în pene până atinge cerul, îl scutură, iar stelele cad în valuri ca niște mere coapte. Prea multe stele, prea multă noapte pe apă! Țărmul se umple cu respirații sparte de lumină, pescărușii nu mai caută pești, ci lucruri care strălucesc: înghit colțuri de cer, înghit scântei reci, înghit întrebări, chiar și tăcerea dintre două valuri. Mi-e foame! strigă un gând al meu. Și-atunci agăț o stea alunecoasă de pe un val, aproape vie, cu gust de întrebare, și o înghit. Însă lumina rămâne blocată undeva unde nu pot ajunge… Dimineața ezită încă!
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate