Când vin umbrele,
nu bat la ușă.
Ies direct
din gânduri.

Inimile închid tot,
iubirea rămâne
acolo unde nu ajunge nimeni.

Copacii răstoarnă cerul în rădăcini,
iar sub pleoapa pământului
clocesc îngerii negri.

Norii se frâng în ecou,
se adună în căderi
și, din înalt,
nu mai vine ploaia,
ci o risipire lentă
de frunze stinse.

Lumina, alungată din trupul zilei,
rătăcește oarbă prin noroi,
și, obosită,
se lasă pe o inimă deschisă
ca o rană.
Acolo, în adânc,
mai pâlpâie un rest de aur.

Când liniștea crește în copaci
și ne privește temătoare,
ascunsă sub pleoapa
unei nopți ce nu mai trece,
umbrele se nasc
din cuiburi fără stele
și doar ele au acces
prin încăperile ascunse
ale gândului și ale sângelui.

Doar ele.

________________________________________