Pe tâmpla drumului, praful e mut...

Cu camionul acela mare, Bucegi,
tata mă lua prin păduri,
acolo unde copacii cădeau
ca niște întrebări grele.

Urcam cu el,
iar inima mea bătea mai tare
decât motorul.
Copiii de pe drumul prăfuit
rămâneau în urmă,
cu ochii ridicați spre mine.
Mă credeam deasupra tuturor.

Drumul se desfăcea în față
ca o promisiune
cu miros de rășină și de pământ ud încă.
Pădurea cânta sub roțile camionului.

Vocea joasă a tatei
se așeza pe umărul meu
ca o mână caldă.

Pentru mine era drum, tată,
era joacă,
bucurie,
pentru tine – muncă,
lemn peste lemn,
viață peste viață.

Era și mierea
mâncată în pădure,
lipită de degete,
lipită de timp -
cred că atunci
mi s-a îndulcit și sufletul.

Nici nu știu, tată,
când drumul tău s-a vărsat în cer
ca un râu nevăzut,
când ai lăsat în țărână doar o scânteie
ce-aprinde sinapsa dintre mine și stele.

Acum, eu am rămas cu lutul pe tălpi,
încă aici,
tu – pe verticala tăcerii absolute.
Merg singură,
cu mierea lipită de suflet,
iar pe tâmpla drumului praful e mut..