Copilul de humă și-a strâns râsul în pumni și l-a ascuns sub limbă,
hotărând că lumea, cu fețe grăbite și aspre, nu-l mai merită.

A coborât în ocean ca într-o uitare curată,
unde valurile nu judecă și nu întreabă de ce plângi.

În adânc, Atlantida i-a deschis o liniște fără nume,
și pentru o clipă râsul s-a întors la el, întreg, viu, adevărat.

A început să râdă din nou, iar lumina lui se amesteca cu sarea apei,
ca și cum marea îi rescria ființa într-o limbă mai veche decât lutul.

Dar nu tot ce se întoarce din adânc se mai recunoaște la suprafață.
Uneori, oceanul nu dă înapoi nimic — doar schimbă forma pierderii.

Trupul își amintea ceea ce sufletul uitase:
că lutul iubește apa doar până la limita dispariției.

Zi după zi, valurile îl făceau mai ușor, mai transparent,
nu ca o pedeapsă, ci ca o respirație a lumii prin el.

Și totuși râdea, iar râsul nu mai avea bariere între el și lume,
până când bucuria a încetat să mai aibă nevoie de trup.

Când a înțeles deplin râsul, nu a mai avut formă să-l mai poarte,
și a rămas doar ecoul lui, plutind în adâncuri.

Oceanul nu l-a uitat.
Dar nici nu l-a păstrat.

L-a transformat într-o vibrație care încă nu s-a hotărât
dacă este amintire… sau un nou început.