Nici astăzi nu știu
unde se termină liniștea mea
și unde începi tu.

Încerc să pun contur liniștii
și să-mi așez capul pe ea
ca pe o pernă moale,
dar se destramă neîncetat.
Uite-o cum îmi dă târcoale
ca un animal transparent,
mă adulmecă,
dar nu mă recunoaște.

Când vii tu,
aerul capătă consistență,
tăcerea își spune numele,
iar distanța dintre noi se rotunjește,
se divide
și ne cuprinde
ca în doi ochi ce nu pot privi
același vis.

Uneori îți traversez gândurile
ca o lumină care se uită pe sine
și ies de acolo
cu aripile arse.
Alteori îmi răscolești amintirile
căutându-mă,
și-mi aduci înapoi chipuri
pe care nu le recunosc.
Ai o colecție întreagă
de sticluțe
pline cu mine
și totuși străine.

Suntem doi
care învață aceeași absență pe de rost.
Stăm față în față
iar un cerc alb
se închide încet
peste singurătatea noastră comună.