niciuna, nicialta.

am învățat să tac mai bine,
să pun cuvintele în pahare, să le agit ușor,
apoi să le uit;
ca atunci când pacea îl învață pe lev cum să doarmă
într-o gară obosită,
într-o oboseală controlată.

exact așa.

tăcerea îmi e acum dintr-un vin nebăut,
o față de masă expusă într-un muzeu încăpător,
pictată de o fată zveltă, cu părul acoperit de tristețe
și buzele încremenite sub jumătăți de zâmbet.

am învățat cum să controlez odihna,
cum să liniștesc apele;
hărților le-am trasat granițe închipuite, dincolo de care se întinde așteptarea.

aici,
în piept,
de mult,
inima poartă haine de preot
în care a uitat să se roage,
ca măcar o seară să mă citești,
o seară să mă iubești,
să mă dezvelești de toate gândurile albe
și să mă faci să te rostesc din nou.

uite, ce tăcere vine!...