La Hobița, Brâncuși se-ntoarce-acasă,
Pridvorul arde-n matca luminoasă,
Pe cer, din lut, se scriu chemări de mumă,
Iar zeii cresc din abur cald și spumă.

A învățat tăcerea din privire,
Piatra se rupe-n strigăt de menire,
Iar lemnul își cântă nervul, ars pe drum,
Nu e cioplire aici, e duh și fum.

Gândul coboară în straturi fără fund,
Și piatra geme sub pumnul lui rotund,
Lutul de acasă nu-i doar țărână,
Ține-n căuș tăcerea cea bătrână.