După o jumătate de oră de conversație,

și-a scos pudriera din geanta de umar

Balenciaga,

și a început să se pudreze.

Undeva,

pe obrazul stâng,

i-a rămas o umbră, un rid,

poate de la un adevar care a traversat-o.

Ea nu știe

(și nu vrea să știe)

că devenirea nu cere voie.

Că fiecare cuvânt

lasă o urmă,

că fiecare privire

scrie ceva pe chip.

Ea nu știe

că a devenit mai frumoasă

în clipa în care a uitat

să mai fie atentă la sine.

Ea le acoperă, le șterge,

cu mișcări mici,

ca și cum ar șterge

urmele pașilor unui copil

nenăscut încă.

Ca si cum ar putea

readuce lucrurile la locul lor.

Pentru că în mod normal,

o pudrieră dintr-o geantă Balenciaga

ar trebui să fie suficientă

pentru orice situație.

Se privește.

Totul pare în ordine.

Apoi închide pudriera

și pleacă mai departe,

perfectă.

Adică, un pic mai puțin

decât era

în timpul conversației

despre filozofia lui Noica.