Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,
ca o amintire care refuză să cadă,
dar nici nu mai știe cum să rămână vie.

Și mă privesc dinăuntru,
ca dintr-o cameră fără ferestre,
unde aerul are gust de ieri,
iar liniștea plânge
sub pașii lucrurilor încă nespuse.

Fiecare vorbă
pare ucisă în glasul meu
de mirosul delicat
al unei magnolii înflorite —
prea frumoasă ca să doară,
prea fragilă ca să suporte adevărul.

Îl inspir
și mă sufoc de tine,
de tot ce n-am rostit
când încă aveam gură pentru doi.

Și fiecare „tu” din mine
pare zdrobit
sub greutatea unei iubiri care nu mai vine,
ca o ușă care se deschide
doar înăuntru, într-un cumplit abis.

Te port în forme neterminate,
în propoziții care nu mai ajung la punct,
în nopți care își mușcă dimineața
de teamă să nu piardă definitiv ce-a mai rămas din tine.

Iar eu —
între fum, magnolii și absență —
învăț să exist
ca o rană care nu mai sângerează,
dar care a uitat totuși cum să se închidă.

Te aștept, pansamentul meu de plumb,
poate în alte gânduri
care nu au avut timp să se sinucidă.