Mi-am rupt de mai multe ori petala dreaptă.

A treia de sub brațul cu care o țineam prinsă
Și, de fiece dată în care mi s-a vindecat,
Am întins-o din nou peste cer
De la apus până la răsărit.
O lacrimă peste obraz
În efemer stinsă.

Ce nu pot uita este cum simțeam căderea,
Deși nu mi-a căzut niciodată, fiindcă pluteam
Fără ea cum o frunză moartă pe apă tăcerea
Ce îi purta umbra umbrei peste unda
Unde devenea din sine cealaltă.

Durerea aripii rupte nu mi-a fost în aer
Și nici în osul spart din interior,
Ci în imaginația mea cu care
Îmi închipuiam căderea
Mea ca pe un meteor.

Aripa ce mi s-a rupt de atâtea ori
Și tot de atâtea ori s-a vindecat
Ducându-mă în plutirile ei
Peste teama unui gol
De neimaginat.

E ce nu am mai cunoscut înainte
De a fi ținut în palmă țărână.

Ca atunci când în mână ai primul dinte
Care ți-a căzut și-l arunci peste casă
Să îți crească altul mai bun
Care să muște ca un gând
Ori ca ciutura din apa
Adunată-n fântână.

Cel ce potolește setea durerii
Pe care o port în petala
Florii care îmi crește
Sub coasta dreaptă.