În inima nopții, cerneala curge-n izvoare de stele,
Iar luna își coase tăcerile-n pânza uitărilor grele.
Sub pleoapa luminii, visarea își toarce fuiorul de fum
Și clipa, desculță, mă cheamă să-i fiu adăpost și parfum.

Sunt arbori de umbră ce cresc din semințe de dor,
Cu frunze de gânduri ce cad peste tâmple, ușor,
Iar vântul, un sculptor cu dalta făcută din șoapte,
Cioplește-n granitul durerii statui, într-o noapte.

Pe umeri port cerul, o mantie peste destin,
Cu nasturi de stele, tivul l-am pierdut în suspin,
Iar timpul, croitorul bătrân cu privire de sare,
Îmi strâmtează haina de clipe cusută-n uitare.

În piept am o mare ce-și leagănă valul de foc,
Cu țărmuri de sânge și scoici ce murmură-n loc,
Corăbii de vise, cu pânze ce ard în cerul aprins
Se frâng de furtuna născută din propriul meu plâns.

Dar zorii, un clopot de aur topit peste lume,
Îmi bat în fereastră cu degete calde de hume
Și-n mugur de rază, speranța își țese cununa
Din spini prefăcuți în luceferi, ce-și caută luna.

Astfel, din cenușa tăcerii se naște Cuvântul,
Un fluture-albastru ce-și poartă în aripi pământul,
Iar eu, doar o umbră ce-nvață să fie lumină,
Îmi scriu nemurirea pe-o frunză de clipă divină.