În ceașca de cafea, zațul face cercuri maro
Unele concentrice, altele întretăiate
O Tanță cu ochii mari, zăpăcită de misticism, mă-ntreabă șoptit: Quo vadis, Ello?

Drumu-ți apare, dar nu-mi spune unde Quo vadis, Ello? Că trebuie mers.
Pe-o cărare pierdută într-o lume ne-lume,
văd drumul, și crucea și chipul invers.
Văd cupe, măi Ello, în ceașca de tablă, monede și regi și arcane cerești
Văd bâte și Carul, Eremitul și Steaua, aud Diavol cântând cu voci îngerești
Văd Lumea, măi Ello, trimful și Lumea
Te văd și pe tine întoarsă din drum. Ești singură Ello, nu-i om în cărare
Văd șarpe și lacrimi, deochi și descânt
Te văd străbătând măi Ello, grăbito!, vreo 3 coridoare de stânci
Ai lângă tine 2 ași de monede, și-un joker cu ochii adânci
Nu râde, măi Ello, ferește-acest drum, fă-ți cruce în sân cât mai poți
Că-i lumea prea plină de rău, de minciuni, de primejdii ascunse și hoți
Te văd prăbușind vise cu vorba și minți pătrunzând te observ
N-ai minte cât știe tarotul, măi Ello, nici văz, nici auz și nici nerv

Nu râde, măi Ello smintită, cu poftă, nu râde că-n ziua de Marț'
Văd negru, convoaie și doliu, și lacrimi,
văd ceașcă de tablă și zaț
Vei păși, măi Ello cu mintea în lumi imposibil de-ajuns.
Vei spune vorbe ne-atinse cu gândul, cuvinte în limbi de ne-spus

Îmi pare, măi Ello, că văd și Valetul
de verde, de spade, de bâte nu-ți spun
Nu râde naivo! nu vine spre tine! Valetul, nu știi? e-un Nebun

Quo vadis, măi Ello ? ai grijă de tine, stai dreaptă și demnă, ascultă ce-ți spun!
Ia-ți asul de spade și gândul cu tine, Quo vadis? măi Ello, acum?

O privesc pe Tanța-n ochi și-i văd intuiția ascuțită, sfatul trezit, privirea obosită
Negociez cu ea tariful unui viitor neînțeles pe deplin, nerecunoscut, încă, de nimeni
Mă ridic și plec îngândurată. Quo vadis, Ello?, îmi spun.