Poeziile arată bine, sunt șmechere (nu vorbesc despre toate,
doar despre cele ce se simt a fi simple tentative de scriere),
dar când le rupi în două,
nu locuiește nici viermele în ele.
Citesc, spun „wow, ce metafore”,
dar în mintea mea, o înșiruire de obiecte goale
mă caută în dicționarul inimii
și îmi cer un strop de emoție.
Am început și eu să prind în poeme această scenă a faimei,
un fel de dummy dat de la un ventriloc la altul.
Voiam să scap și eu de bacteriile clișeice,
dar din greșeală, mi-a căzut iar o pată de sânge pe ecranul telefonului
în timp ce făceam autopsia
instrucțiunilor de scriere a poeziei.