Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu.

L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă,
ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă,
cu pereți subțiri și ferestre care nu țin frigul afară.
De ce șase zile au fost necesare
pentru atâta întuneric amestecat cu ură și dezamăgire.

Mi-a răspuns… sau poate n-a făcut-o.
Uneori liniștea seamănă prea bine cu un răspuns filozofic.

„Am creat oamenii”, parcă am auzit,
„unii cu mâini care mângâie,
alții cu mâini care distrug —
dar tuturor le-am dat mai întâi șansa să aleagă cum să le folosească.”

Dacă suntem după asemănarea Ta,
atunci unde începe și unde se termină răul?

Nu m-au liniștit răspunsurile,
așa că am pus la fiert o cafea mai amară
și l-am invitat pe diavol la masă,
ca pe un vechi prieten
pe care nu-l mai poți ignora.

A venit degrabă.
S-a așezat în fața mea
și a zâmbit de parcă știa deja ce vreau să-l întreb.

„Spune-mi”, i-am zis,
„cine e de vină pentru viața mea?
Cine m-a creat
și cine mi-a rupt sufletul în bucăți?
Cine mi-a furat copilăria,
cine mi-a blestemat prezentul
și cine îmi scrie viitorul
cu cerneală care miroase a dezamăgire, pe o foaie mototolită?”

A sorbit din cafea,
de parcă ar fi fost nectar,
și mi-a răspuns fără grabă:

că unele răni nu au un singur nume,
că uneori vina se împarte
ca pâinea între prea mulți oameni flămânzi,
că Dumnezeu nu coboară în fiecare alegere
și nici el nu urcă în fiecare cădere.

Că există un loc unde niciunul dintre ei nu intervine,
un spațiu
în care libertatea doare
și greșelile cresc —
un loc fără cer,
un timp ca un ceas care și-a ucis limbile.

Am rămas cu ceașca în mână,
cu gustul amar în gură și în suflet,
căzut pe gânduri,
fără să știu dacă am primit un răspuns
sau doar o întrebare
mai bine formulată.

Dimineața a venit fără explicații.
Aceeași agitație, aceeași viață mizeră.

Poate că asta e tot:
o lume începută în grabă
și continuată în fiecare zi
de oameni
care încă nu știu
dacă sunt lumină
sau întuneric —

dar merg mai departe
și mai întreabă…
dar oare pe cine?
Poate pe nimeni în mod special.
Pentru că, într-o lume în care Dumnezeu tace,
diavolul ascultă,
iar oamenii uită să se mai privească unii pe alții,
întrebarea nu mai caută răspuns —
ci doar un loc unde să fie rostită.

Și, uneori,
locul acela este în noi.