Azi, pe lacul de la moară,
Este mare tărăboi,
Broasca este supărată
Pe biban și pe rățoi.

Căci aseară, pe-nserate,
Din greșeală, spun cei doi,
Au stropit-o pe la spate
Cu… noroi.

Broasca țipă: „Ce rușine!
Era rochia de gală,
Și croită chiar de mine
Din cea mai scumpă petală!

Am cusut în mare grabă,
Cu mătasea luată-n zori,
Iar voi doi, care n-aveți treabă,
Îmi sunteți acum datori!”

Și rățoiul, și bibanul
Stau cu capul aplecat
Și ascultă care-i planul
Pe care broasca l-a schițat.

„Cum se face dimineață,
Mergeți la nufărul galben,
Ca să-mi dea rochia creață
Care-mi seamănă la ten.”

Vrând-nevrând, pleacă cei doi
Și spre seară vin voioși,
Cu o rochie de soi
Și așteaptă curioși.

Vor să vadă dacă broasca
E mulțumită de ei
Și le-o acordă răsplata:
Ori un sărut, ori doi lei.

Broasca râde-n gura mare:
„E frumoasă, nu zic nu,
Dar, să vă fie învățătură,
Un sărut voi da la unu!

E acum să vă văd, frate,
Care dintre voi renunță?”

Și bibanul și rățoiul
Stau puțin și cântăresc,
Și, să evite războiul,
Ei sărutul nu-l primesc.

Liniștea s-a așternut
Peste lacul de la moară,
Pentru că niciun sărut
Prietenia nu o doboară.