Veacul bate,
clipa sună,
pleoapele-și închid aripa
ca niște uși trase în grabă.

Pe zid
umbra unui copac se sprijină,
dar sunetul e dat pe mute
și nu sesizează nimeni cum geme.

Ca într-un somn pe malul Stixului,
răsună voci amestecate,
se-aud pași grăbiți,
care par a se învârti în cerc,
apele negre clocotesc
în albia fierbinte,
iar șerpii din tufișuri
își transferă inimile mobile
în corpurile noastre amorțite.

Cât de mult cresc umbrele!
Am uitat cum arată aerul,
am uitat cum e lumina,
copacul s-a frânt deja.

Timpul se frânge și el
și curge cu ochii închiși
pe apele negre.
Veacul nu mai bate,
clipa nu mai sună,
dar e bine că surâdem prin somn,
ca niște prunci...
Noapte bună!