Ca într-o expoziție cu zâmbete fade
s-a deschis galeria cu portrete a țării
într-un decembrie tremurat,
in timp ce petele de sânge au fost șterse
cu gestul lent al unei cununii
în care mirele veghea tăcut
la capul mesei.
Mireasa, învelită în miros de iarnă,
era strânsă la piept de nuntași
cu haine lucind asemenea aripilor împrumutate.
La radio curgeau știri vesele,
precum niște clopoței rătăciți,
de parcă am fi uitat că sub zăpadă
încă dorm numele morților.
Gratis a fost gimnastica de înviorare
pe care unii au făcut-o în jurul pieței
devenită a Libertății,
o libertate ascunsă în cuvinte
ca într-o batistă veche, găurită,
prin care cerul se vedea
ca o promisiune prea îndepărtată
a Europei strălucind dincolo de nori.
Alții au confundat libertatea
cu spuma trecătoare a unei halbe
și au pierdut începutul drumului,
ca niște alergători care uită
să-și lege șireturile.
Vizitatorii, adunați
din vechea protipendadă,
s-au privit în oglinzi nevăzute,
au zâmbit, au vorbit,
mulțumiți că mâinile lor sunt ferme,
că limba le poartă neologisme
ca pe niște bijuterii discrete,
că inimile le bat liniștit,
fără să trădeze nimic.
La masă au binecuvântat
straiele noi ale împăratului
cu solemnitatea unui ritual
care nu mai știe cui se adresează,
s-au hotărât să sacrifice
vițelul cel gras,
ca și cum ospățul ar fi putut
să îmblânzească tăcerea fierbinte.