Seara aceea nu avea planuri.
Era doar una dintre acele seri
în care orașul își desface cămașa la gât
și respiră mai încet.
Ne-am întâlnit aproape din greșeală,
ca două gânduri care se lovesc
într-o pagină neterminată.
Tu aveai în ochi
lumina aceea vagă
a oamenilor care nu cer nimic de la lume,
iar eu, un rest de melancolie
și dorința inexplicabilă
de a rămâne.
Am stat la o masă mică, rotundă,
cu un pahar de vin
care se golea încet
ca o promisiune care nu se grăbește.
Vorbeam despre nimicuri,
despre ploaia de dimineață,
despre un poet uitat,
despre cum uneori
muzica de pe stradă
știe mai multe despre noi
decât noi înșine.
Și, fără să știm când,
între două propoziții
s-a strecurat ceva fragil:
o liniște caldă
în care respirațiile
au început să se asculte reciproc.
Ți-ai trecut mâna prin păr
cu gestul acela absent
care, fără să vrea,
aprinde universuri.
Râsul tău a căzut pe masă
ca o monedă de aur
în fântâna unei dorințe.
Apoi, acea tăcere,
care nu era golul dintre două cuvinte,
ci locul unde două singurătăți
se sprijină una de alta
ca două case vechi pe aceeași stradă.
Când am ieșit,
noaptea mirosea a tei și a vin.
Nu ne-am grăbit să ne despărțim.
Mergeam încet,
ca și cum pașii ar fi știut
că dacă ne grăbim magia se va rupe.
La colțul unei străzi
mi-ai spus ceva simplu,
aproape banal.
Dar felul în care ai spus-o
a făcut ca lumea întreagă
să pară pentru o clipă
un loc locuibil.
Și atunci am înțeles
micile plăceri ale vieții:
vinul, muzica, lumina felinarelor,
momentul acela rar
în care cineva rămâne lângă tine
fără niciun motiv și fără nicio grabă
ca și cum întreaga existență ar fi fost inventată
doar pentru această plimbare
care nu duce nicăieri.