printre reșouri umane
stinse
cerșetorii caută
adăpost
tinerii deschid geamurile
și ninge
peste paltoanele tuturor

o vietnameză visează
lângă mine
mâncărurile mamei
cu ciuperci fierte, frunze verzi
și moi
știu, domnișoară
ploile musonice
sunt atât de departe

mi-am amintit și eu
că despre viața mea nu mai pot
scrie mare lucru
atât că mi-aș dori
ca apartamentul meu să fie o țară
să mă bucur că iau doar troleibuzul
până acolo
unde cineva m-așteaptă
în camera în care
n-am mai făcut patul
n-am mai dus gunoiul

când e eclipsă de lună, domnișoară
stau la geam, rugându-mă să vină
cutremurul ăla mare
doar să ne iubim iar
aproapele, să mai simțim ceva
orice.