Face parte din mine
dar asta nu dovedește nimic :
nu știu dacă e rău sau e bine.

Se simte bizar, și totuși, firesc-
nu-mi place că există
dar dacă-l uit, mă golesc.

Pare urât, dar când îl pui în lumină
devine un roșu aproape perfect,
o umbră falsă de prezență divină.

Nu mă urmăreșe când mănânc,
dar revine când rămân fără apă caldă
și îl simt din ce în ce mai adânc.

Degeaba încerc să îi vorbesc cu glas domol
acestui suflet fragil, făcut din sticlă
care se aude ca un stomac gol.

E în zadar, fiindcă zilnic curge
ca o mie de picături într-o baltă
până când biata-mi ființă plânge.

Aleg să trăiesc în această eclipsă :
o văd, o aud, o ating, o miros
și brusc, găsesc totul într-o lipsă.