Am mereu mâinile reci,
Simt răceala și în suflet
Dar tu cum să mă-nțelegi
Când trăiești doar pentru zâmbet ?

Nu te temi de-a tale sorți :
Joci precum îți cântă astrul.
Lumina-n priviri o porți,
Iar în ochi îți râde-albastrul.

Mie-mi plânge fericirea
Cu lacrimi calde pe obraz.
Ține-mă ! Până-mi pierd firea,
Uit de haos și necaz.

În liniștea ta absurdă
Îmi găsesc, cuminte, locul,
Căci tăcerea ți-este surdă -
Doar eu pot să îți prind jocul.

Omule, îmi ești - să știi,
Cel mai frumos paradox.
Dar amândoi suntem copii
Iubim, trăim neortodox.

Poate într-o zi, cândva,
Mă vei citi din volume,
Iară eu mă voi afla
La o margine de lume.