În cartea de iarbă ,
Dumnezeu pășește
pe sub copacul vieții,
înveșmântat în semințele focului,
cu un cuvânt binevestitor
pe umăr.
Adam,
cu degetele înfipte în lut,
caută sămânța bobului de rouă.
În zadar copacul
cu pleoape grele
ține pe umeri cumpăna
ce are de o parte cerul
și de cealaltă grădina primordială,
transpirând, transpirând.
Adam e atras
doar de adâncimile de lut.
Dumnezeu trece mai departe,
iar din cuvântul lui cad frunzele
în iarbă,
ascuțite
ca umbre de cocori.
Palmele lui Adam sângerează,
iar boabele de rouă se înroșesc
pentru prima dată...