Te simțeam crescând în tăcere,
ca un oraș care aprinde lumini
pe o hartă încă nescrisă.
Treceai prin mine
cu graba unei priviri
care nu știe încă
pe cine caută.

Oglinzile te chemau
ca niște străzi nocturne,
iar tu alergai prin ele
subțire ca o rază,
ca un gând care învață
prima lui libertate.

Eu te țineam aproape
în adâncul privirii mele,
cum cerul păstrează marea
în culoarea lui secretă,
cum o taină veche
stă ascunsă într-un nume.

Și totuși,
în pieptul meu se ridica ceva
ca o clădire nevăzută,
piatră peste piatră,
respirație peste respirație.

Nu știam dacă era dorul,
sau curajul de a te iubi,
sau poate acea forță tăcută
care face inimile
să devină mai mari
decât trupurile lor.

Dar știam
că într-o zi
vei pleca prin lume
ca lumina dimineții peste ape—

iar eu voi rămâne
cu orașul tău crescând
liniștit
în ochiul meu.