dacă n-aș avea această melancolică
manie a clasificărilor,
(defect profesional, probabil,
dar agravat fără îndoială de viața de familie)
aș spune pur și simplu
(fără niciun pic de fanfaronadă)
că micul nu este nimic altceva
decât
“o unitate gastronomică (din vită, oaie sau porc)
destinată consumului imediat”.

totuși, după o analiză mai amănunțintă
și mai ales după un număr considerabil
de experiențe empirice desfășurate în jurul grătarului,
am ajuns la concluzia
că există trei metode distincte
de ingerare a micului:

metoda rapidă,
metoda socială
și metoda strategică.

metoda rapidă este cea mai simplă
și poate fi descrisă fără dificultate:

prima mușcătură a metodei rapide,
mușcătura de mijloc a metodei rapide
și acea fază finală
în care micul încetează să mai existe.

metoda socială este ceva mai elaborată.

ea începe cu introducerea metodei sociale,
care presupune discuții despre grătar, vreme
și calitatea cărbunilor de la mega

urmează povestirea de mijloc
— de regulă o întâmplare dintr-o vară trecută —
și abia la final apare
concluzia amânată a metodei sociale,
moment în care cineva observă
că micul ar trebui probabil mâncat.

metoda strategică
este, fără îndoială,
cea mai sofisticată.

ea începe cu primii mici,
continua cu micul de mijloc
— moment caracterizat printr-o tăcere
care sugerează o concentrare colectivă —
și se termină cu ultimul mic.

ultimul mic este o instituție în sine.

el cuprinde trei etape:

tăcerea de început,
privirea circulară a participanților
și întrebarea inevitabilă,
rostită de obicei dintr-o singură râgâială – gen:

“fata, mai aduce și tu la băieții o bere?”