— Vrei să ne împrumutăm formele jocului de-a soțul și soția?
Te-am întrebat eu, pentru că nu mai eram de modă veche.
Nu voiam să te văd în genunchi,
florile le preferam pe câmp,
nu sugrumate pe masa din bucătărie.
Nici de degetul cu unghia tăiată din carne nu as fi suportat să mă strângă vreun diamant.

Voiam doar să aud că „aici” e locul tău preferat.

— Nu-ți face griji, nu pentru totdeauna, doar așa, efemer!

Ți-am făcut cu ochiul, încercând să înlătur suspiciunea
că vreau să te strâng în pumni ca pe zăpada făinoasă,
până te reduc la bulgăre mic și al meu.

— Cât o fi să ne țină formele acestea de oval și dreptunghi,
până ne vom topi, pentru că viața curge din, nu prin noi.
Sau măcar până când vei avea nevoie să te arăți altcuiva
care să-ți confirme că ești dreptunghi
și că ai niște nouăzeci de grade cum nimeni altul…

Nu ai fost surprins de propunerea mea.
Aveai „nu”-ul pregătit de la ultimul divorț.

Învățaseși atunci că iubirea e, în sine, incompatibilă cu viața
și mimai însuflețirea,
de teama curgerii libere de viață
prin vene.