Fără arme în sistem soldățesc,
somnul nu mai este antidepresivul oboselii.
cearșaful îmi înnoadă respirația.
horcăiala nopții — asfixie.

Ziua caut parola oglinzilor,
să-mi extrag imaginea din captivitate;
simt lăcăte în orice gură de O₂.

Peșterile sunt mult mai mici decât sagoma liliecilor;
din tavanul nopții alunecă
stele digitalizate.

Pereții îmi asediază mișcările,
pasul tău venind de la muncă
mută încuietorile pe buze.

Consoanele ascuțite ale corpului
transformă evadarea
în predare.

Liniștea picură infectă,
amplifică degradarea la puterea a treia.
sub tălpile goale libertatea —
câmp minat de recurență.

În zâmbet îți mocnesc molotovuri,
ești singurul fierar
ce fabrică cifruri ce doar încuie.

În crypto-limbajul ultimului apel,
blackout-ul lacrimei părinților.

Când, în sfârșit, am hackerat albastrul cerului,
s-a aprins în tâmple becul incubatorului
în care toți îmi spuneau „mamă”,
în afară de tine.