o ușoară înclinare a capului

spre stânga.

se primeneau primăveri

în iureșul sângelui.

începea, printre gene,

o privire plină de-nțelesuri.

spun începea

ca și când ceva urma să se sfârșească

într-un hazard fără limite.

aici,

doar pofta de forme

și simțurile cu un sens rătăcit

sau obligat să rămână nedeslușit,

poate unic.

parcă mi-aș rezema de o umbră

toate regretele,

fără ca atingerea lor să ducă

la sunete discordante,

că în tot ceea ce capătă formă

persistă o melodie amară.

în jur,

un aer decadent,

ca înaintea ieșirii dintr-o pagină a vieții

spre o alta,

la fel de amară,

ca și cum s-ar fi impregnat în ea

cerneala simpatică de pe rochia ta.

treaba e că,

până la dezvelire,

și iubirea intrase în melancolie,

un fel de surmenaj de substanță

în care nu încăpea

decât o părticică de cer.

prin urmare,

ne rugam Cerului

să ne încapă.