Nu mai miroase-a tată-n prag,
Când vin duminici verzi, cu drag.
În praful ce pe prag s-a strâns,
Simt dorul greu, ca nod de plâns.

Ești urmă-n lut și-un lung ecou,
Te chem, dar nu răspunzi din nou.
Vii sub pleoape, pleci în zori,
Lăsând pe tâmple reci ninsori.

În muta liniște de azi,
Ești umbra pașilor retrași.
Mă pierd adesea-n amintiri,
Pe vechi cărări de rătăciri.

Te simt în lacrimi care ard,
Ești umbra serii de pe gard,
Deși ești dus, ești tot ce sunt,
Un dor purtat de orice vânt.