Și-a strâns anii cu grijă
ca o pasăre care-și face cuib
sub streașina casei vii,
altădată plină de râsete
și nume rostite cu blândețe,
ca și cum totul ar fi fost
o poveste fără sfârșit.
Alteori, lacrimi reci
cădeau din ochii ridicați
spre icoana din colț,
pe care praful
n-a îndrăznit vreodată
să-și facă casă.
Acum se stinge precum apusul:
frumos, dar de neoprit.
Îl strigi, îl rogi
să mai rămână,
îi prinzi lumina din ochi,
în poze cuminți,
nu vrei să uiți căldura glasului,
îți ceri iertare.
Îți pare rău.
Iar când tăcerea se lasă
ca o binecuvântare,
nu-ți rămâne nimic altceva
decât să-i săruți pleoapele,
încă umede.