mă moșesc dunele, sângele mamei,
și țipătul pendulează
într-o furtună de nisip.
n-am pian să cânt Haydn,
precum Tranströmer;
zilele îmi vor fi fierbinți și albe.
simt frigul nașterii în palme.
în față — mirajul
căruia îi aud
susurul apei.
sug sânii cactusului
care-mi șoptește, din când în când:
ești liber… da… ești liber.
ecouri calde,
se înalță din tălpi.
cu seninătate
ridic brațul tăcerii
și al goliciunii —
nu lăcrimăm de durere.
setea e o clepsidră oarbă:
clipele cad, se răsucesc,
întorc firele.
iar ea,
lucind ca întotdeauna,
privește — deasupra