Umbra lui trece peste vremuri,
în liniștea unei camere vechi,
printre file îngălbenite și șoapte de hârtie.

Cuvintele lui nu se sting,
se scurg prin timp ca un râu adânc,
purtând dorul, singurătatea, lumina unei lumi
pe care nici o privire nu o poate cuprinde,
nici un fir de vânt nu o poate sfiora.

Fiecare vers e o fereastră deschisă
spre zări nebănuite,
spre codrii care suspină sub umbra timpului,
spre valurile care se sparg de stânci în noapte.

În liniștea mea aud ecoul:
„Trăiește prin gând, prin iubire, prin cuvinte.”
Și simt cum poezia lui devine inimă,
devine foșnet de frunze, devine zbor
peste umbrele uitării.

Eminescu nu e doar autor,
nu e doar vers.
Este o lumină care nu se stinge,
un râu de vise care curge prin timp,
un foc care încălzește suflete
chiar și când lumea uită să mai simtă.