Deseori simt că împrumut limbajul nocturn
al zeilor,
când trec printre cuvinte
împărțind gloria, pacea, abisul.

Lucrurile își pierd sensul
când versul e atins de rugină și cenușă:
chipul se risipește,
trupul se frânge,
rămâne doar fantoma
unui zid căzut sub greutatea timpului,
unde a fost împușcat cel
care se juca de-a nemurirea.

Peste lume răsună jalnic buzele versului:
„Nu, nu mă lăsa să dispar!”