am închis ochii
soarele îmi ardea pleoapele reci
am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea
și m-am desprins de materie.
strada era îngustă
prea îngustă pentru a-mi ține curiozitatea între gardurile înalte.
am împins blocurile masive de piatră
și am pus caduceul să le sprijine.
mă simțeam canalizat
duceam în spate plumbul străzii
tot praful s-a urcat la creier
prin iedera crescută peste garduri.
fiecare frunză era o ambiție geologică
de a-mi cuceri memoria.
Sisif a făcut un lucru mare.
eu nici n-am reușit să mă mișc din loc.
puteam da vina pe fizica locală
pe gravitația străzii
pe noroiul rămas în urma coșmarului
îmi ținea picioarele împotmolite în copilăria abandonată.
aveam impresia că n-am locuit-o niciodată
și de fapt
eu fusesem locuit
atunci când mă lipseam de mine însumi.
mintea, mai densă decât mercurul.
aș fi putut invoca cerul
dar cercurile solare mi-au înmuiat gura și gândurile
iar rugăciunile au rămas suspendate
ca rufele ude între doi stâlpi electrici.
doream să fiu corbul
dintre liniile negre ale lumii
singura pată vie în peisajul cel mort.
nebun, scuturam aripile.
tremurul bolnăvicios mi-a acoperit ochii cu pene.
m-am rătăcit pe strada propriei copilării
și scotoceam prin buzunare busola.
acul învârtea pământul în delir.
polara dispăruse.
iar în locul ei, un craniu.
atâta lumină distilată.
nu văzusem niciodată cerul atât de limpede.
luam stele din macro
și le aranjam pe fiecare fir de geană.
câtă splendoare.
retina ardea de atâtea posibilități
și mă vedeam diferit
deosebit.
începusem să percep infraroșul.

•••

casa nu era acolo unde o lăsasem înainte.
închid ochii a doua oară
rădăcinile salcâmului s-au strâns sub pământ
luând-o cu ele
acolo unde locuiește bătrânul din mine.
zburam peste corola salcâmului
săream gardurile
mângâiam trotuarele
spărgeam ferestrele care îmi erau temnițe.
totul era real
reconstruiam universul
din cenușa clipelor netrăite-conștient.
te căutam.
și fiecare pas mă ducea departe de tine
și mai adânc în mine.
negru —
singura culoare sinceră.
îți știu adresa între 370 și 368.
dar am găsit în loc triunghiul
care mi-a împins iubirea spre transcendență.
în spate
un câmp uriaș plin de ceasuri
care urmau soarele în cele nouă case ale lui
iar printre ele umbla copilul abandonat de mine.