Ar fi trebuit să fie Vinerea Mare.
O zi care, prin simpla existență, devine tot mai incomodă pentru o umanitate ce tolerează orice, mai puțin sensul. Sacrul deranjează doar pentru că obligă la măsură, iar măsura este percepută ca o formă de agresiune.
Nu am fost niciodată ceea ce se cerea să fiu pentru a nu deranja: nu m-am ascuns sub simboluri acceptabile, nu mi-am cerut scuze pentru felul în care gândesc și nici nu am repetat lozinci ca să fiu considerată sigură. Nu am fost rasistă — am fost forțată doar să observ cât de mult trebuie să taci în fața celor incapabili să gândească singuri, dar dispuși să judece în cor.
Am învățat cât de obligatoriu este râsul. Cum trebuie să confirmi absurdități rostite cu siguranță deplină. Cum idei goale, prost articulate, dar livrate cu aplomb, devin normă, iar refuzul de a le accepta este considerat ostilitate.
Lumea aceasta nu este lipsită de sentimente — este selectiv lipsită de ele. Oamenii pot muri la un pas distanță fără să întrerupă mersul grăbit spre nimic. Ar fi suficient să se oprească o secundă pentru a salva vieți. Dar nu este eficient. E mai important să ajungă la timp la zâmbetul fals, la iubirea temporară, la imaginea care îi face interschimbabili într-o masă care nu datorează nimic nimănui.
Nu vreau să fiu o legitimație într-o clădire în care pereții aud mai mult decât oamenii. Un loc unde gândirea este reglementată pentru a nu leza mediocritatea dominantă și servilismul unei societăți aflate în regres accelerat, din propria prostie asumată.
Nu pot iubi într-un spațiu saturat de ură mascată, ipocrizie funcțională și egoism ridicat la virtute.
Respirația este permisă în limite precise.
Orice exces este interpretat drept intenție.
În evidențe nu figurează faptul că ai scos oameni de sub metal, că ai stat până dimineață acoperit de sânge străin pentru ca cineva să mai prindă o zi, sau cati oameni ti-au murit in fata ochiilor luand parti bune din tine totodata. Aceste date sunt considerate zgomot. Sistemul nu penalizează efortul, ci abaterea de discurs.
Cât timp acționezi fără să numești, ești util. Faptele tale pot salva statistici, dar nu modifică ordinea. Ele sunt absorbite, neutralizate, șterse.
Problema apare când respirația capătă formă de propoziție. Când rostești ceea ce mulți știu, dar au fost bine instruiți să nu audă nici măcar în ei înșiși. În acel moment, scorul se răstoarnă.
Nu ești judecat pentru miile de lucruri făcute corect, ci pentru o singură formulare considerată inacceptabilă. Nu pentru eroare, ci pentru îndrăzneala de a o spune pe nume.
Corecția este exemplară. Nu ca pedeapsă, ci ca avertisment: libertatea există doar în stare latentă. Este tolerată atât timp cât nu devine vizibilă.
Nu mă pot integra într-o lume obsedată de bani și războaie, unde trebuie să aparții unei tabere ca să nu fii eliminat fără remușcări. Cum aș putea, când locul meu nu este nicăieri și nimeni nu pare capabil să accepte că nu pot fi altcineva?
Nu îmi este rușine de identitatea mea, de amestecul meu, de faptul că nu cred automat, nu urmez reflex și nu îmi cer iertare pentru vocea mea. Am dreptul să nu îmi placă lucruri cu voce tare. Să fiu caucaziană cu mandrie și să imi iubesc părul blond inchis și ochii albaștrii fără remușcare. Îmi aparțin vocea și gândirea.
Dar nu trăiesc într-o lume care să accepte normalitatea nealiniată.
Curcubeul este celebrat acum. Libertatea biologică redusă la permisiune administrativă.
Eu am avut părul albastru înainte ca nonconformismul să fie rebranduit intr-un inacceptabil diagnostic.
Respir, deci, pe dinăuntru.
Este singurul spațiu care nu cere aprobare... Incă..