nu, treaba e serioasă,
nu mai pot scrie un rând fără să apelez la nimicuri,
fără să ridic în slăvi
ce șede bine pe chipul anorexic de veselire,
alcătuit din lacrimi amare ori de crocodil cu
fălci hulpave după plânsetele altor oameni

uneori mă întreb dacă sunt om ori doar un
AI prost alcătuit
bătând același cui dintre toate cuiele de la capacul
sicriului poetului propriu,
mimând o poezie inexistentă,
retezând și ultima metaforă din
inima lui de jucărie

joc teatrul real al unei morți cu încetinitorul
vai! sunt actorul legat de mâini și de picioare,
cu căluș în gură...
sunt actorul poeziei inexistente...

plângerea asta să o puneți în ramă
în peretele în care am zidit pe Dumnezeu,
să-mi zdrobesc genunchii în fața ei,
să-i tămăduiesc apoi cu spirt înainte de-al bea întru
desenarea cu sânge a minții spre a mai voma
încă un gând fără importanță,
suindu-mi cugetul pe bidiviul șchiop